despre curentul emo

Termenul de emo-kid vine de la copil emotional. “Emo” este, de fapt, starea pe care persoana ce se considera astfel o are datorita unor deceptii peste care nu a putut trece. Aceste persoane sunt adolescenti intre 13-19 ani, insa putem intalni si persoane peste 20 de ani care se considera emo. La inceputul perioadei “emo” (1985-1994) termenul era folosit in muzica, fiind un subgen al muzicii rock. Ascultatorii acestui gen erau adolescenti cu probleme mai mult sau mai putin inchipuite, cei care se considerau neintelesi. In timp curentul emo a dezvoltat o intreaga “subcultura” cum o numesc acestia, lucru cu implicatii nu doar in muzica ci si in stilul vestimentar. Un “emo-kid” este o mixtura intre goth, rock si punk. Au imprumutat de la goth tot ce implica negrul din abundenta, ca de exemplu ochii puternic conturati cu negru; de la rock mai putine influente, poate doar cateva idei pentru tricouri – negre, evident, iar de la punk skate shoes, frizurile cu cateva modificari si din nou cateva influente in privinta stilului vestimentar. La inceput in societate acestia erau priviti ca niste inadaptati, ciudati si neintelesi. In ziua de azi insa lucrurile stau altfel. Daca la inceput acest curent era doar ceva cu care se identificau oamenii tristi si cu probleme sentimentale, acum majoritatea adolescentilor adopta stilul emo, considerandu-se astfel niste “rebeli” impotriva societatii si a tot ce se considera “trendy” sau “fashionable” (la moda) necostientizand faptul ca au ajuns atat de multi incat au devenit ei insisi o moda. Inainte cei razvratiti impotriva societatii adoptau un stil grunge sau punk, cumparau haine de la Second Hand, pierdeau vremea in centru, pe strazi sau in parcuri. Acum adolescentii adopta stilul emo, isi cumpara haine numai din magazine scumpe, haine semnate de diferiti designeri faimosi, umbla prin baruri si cluburi cheltuind cat mai multi bani. In felul acesta isi contrazic stilul pe care l-au adoptau din proprie initiativa. Din moment ce a fi “emo” implica a fi o persoana trista, stilul de viata adoptat este total opusul unei persoane triste care se inchide in camera spre a reflecta asupra problemelor personale. Cele mai importante probleme ale copiilor “emo” din ziua de azi le reprezinta cele legate de aspect si distractie. In general look’ul ocupand cam 70% din timpul acestora. O alta problema intens discutata in privinta subiectului “emo” este homosexualitatea, majoritatea solistilor formatiilor de emo recunoscand ca sunt gay. Acest fapt a dus treptat mai intai la acceptarea persoanelor gay de catre emo kids pana la recunoasterea homosexualitatii intre fanii acestor formatii. Inca nu se stie daca unii admit ca ar fi homosexuali doar de dragul formatiilor preferate sau chiar pentru ca sunt. Si cea mai intens discutata problema in privinta copiilor emo ramane cea a muzicii deprimante. Muzica trista a existat dintotdeauna si daca apoi au aparut formatii cu mesaje subliminale care indemnau adolescentii la gesturi disperate de a cere atentie de la automutilare pana la sinucidere acestea au fost interzise in multe regiuni In ziua de astazi formatiile nu se adreseaza direct ca un indemn spre aceste gesturi ci prezinta in videoclipuri sau melodii povestea unui adolescent chinuit, cu care majoritatea se pot identifica foarte usor in fata acestei perioade aparent plina de probleme, cand satul de ele, refuza sa mai traiasca in aceasta realitate “cruda”, optand spre a fugi de acasa sau culminand prin gestul suprem – sinuciderea. Aceasta din urma problema este cel mai des intalnita in cazul copiilor “emo”, urmata de alta “solutie” de evadare din rutina cand se taie pe maini sub pretextul ca vor sa simta putina adrenalina.

Dar se poate spune ca aceia care trec prin perioada “emo” de fapt trec doar printr-o faza adolescentina? Fiecare generatie are proprii sai adolescenti “rebeli”, dar sunt copiii “emo” doar “rebelii” noii generatii? Daca societatea ii ignora pe acesti copii oare cand or sa inceteze cu aceasta gandire depresiva?

“Astazi dupa ce abia am scapat de o bataie crancena la scoala, am ajuns acasa unde toata familia era prea fericita de reusitele academica ale surorii mele mai mari fiind prea ocupati sa mai observe ca am luat un 9 la mate, m-am dus in camera mea unde nu-mi venea decat sa ma incui si sa nu mai ies niciodata”.

Asta e doar unul din multele strigate de ajutor ale acestor copii neintelesi. Ar trebui oare discutat numai cu sau si cu parintii? Este doar o problema de familie sau a intregii societati? Daca societatea nu ar mai fi atat de ignoranta si s-ar gandi la acesti copii care trec invizibil pe langa noi, dar care au insa framantari profunde, trairi, emotii si sentimente puternice, poate ca s-ar schimba ceva si ar fi mai putini copii cu probleme.

sursa: http://sceptik.wordpress.com